APEL CĂTRE CLASA POLITICĂ

Momentul Unirii din 1918 a fost punctul cel mai de sus pe care destinul istoric al românilor l-a atins, cel mai greu examen în faţa căruia am fost puşi vreodată şi pe care, printr-un imens efort de încordare a tuturor forţelor sociale şi politice, am reuşit să-l trecem cu strălucire. Uriaşul entuziasm popular şi-a găsit sprijin în autoritatea Coroanei şi a puterilor statului, în inteligenţa şi patriotismul politicienilor, în spiritul de iniţiativă al clasei mijlocii şi al investitorilor străini, încât în scurt timp - dar din păcate pentru scurt timp - România a devenit o democraţie de tip occidental şi un stat de drept cu o economie prosperă.

Ca şi în 1918, istoria Europei, şi chiar a lumii, se reaşază azi din temelii, încât, asemenea tuturor popoarelor din jurul nostru, suntem din nou în faţa unui examen pe care, dacă nu-l vom trece acum, nu ştim când şi dacă ni se va mai oferi prilejul să-l trecem.

Aniversarea Marii Uniri din 1918 ne obligă să facem analizele necesare, evaluând stadiul în care ne aflăm azi, comparativ cu idealurile enunţate în cele nouă puncte ale Declaraţiei de la Alba Iulia. Atunci, în lunile de război, de tratative şi hotărâri cruciale, iar mai târziu în anii României interbelice, marii bărbaţi ai ţării au reuşit miracolul de a se supune voinţei populare şi de a o înfăptui. Ce ne-a împiedicat pe noi, generaţia ieşită din comunism prin sacrificiul tinerilor din Decembrie, să fructificăm, în condiţii poate mai puţin grele decât atunci, şansa libertăţii?

Este foarte târziu, dar încă nu prea târziu.

În acest moment solemn, de aniversare a unei apoteoze pe care am fost în stare să o construim în condiţii incredibil de grele în urmă cu opt decenii; în acest moment determinant pentru tot ce ni se va întâmpla multe decenii de acum înainte, Alianţa Civică vine în faţa Dumneavoastră, pentru a-şi prezenta analiza, concluziile şi soluţiile. Ele sunt următoarele:

1. Articolul 43/1 din Constituţie enunţă obligaţia statului de a lua "măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent". Iar articolul 134/1 precizează: "Economia României este o economie de piaţă". Dar deocamdată ţara se află într-o gravă criză economică şi socială.

Răspunderea pentru această stare de lucruri revine, într-o măsură mai mare sau mai mică, întregii clase politice, întrucât toate partidele parlamentare s-au succedat la guvernare, un timp mai lung sau mai scurt, din 1990 şi până astăzi. Dar în timp ce opoziţia nu se consideră responsabilă nici pentru trecut, nici pentru prezent, coaliţia de guvernare pare incapabilă să se rupă de inerţia vechilor structuri încă dominante, să conceapă şi să realizeze un program concret şi ferm de reformă. Sistemul democratic al ţării în ansamblul său este subminat de răfuieli politicianiste şi de o perpetuă campanie electorală, care favorizează doar ascensiunea partidelor extremiste.

În acest ritm de deteriorare a relaţiilor politice, în următoarele câteva luni România riscă să falimenteze politic, economic şi social. Ea nu va mai fi considerată un interlocutor credibil pentru comunitatea internaţională, iar locuitorii vor fi obligaţi să trăiască într-o stare endemică de sărăcie şi subdezvoltare.

De capacitatea clasei politice de a-şi părăsi interesele personale şi de partid pentru a se pune în slujba intereselor publice, ca şi de rapiditatea şi responsabilitatea acestei reacţii în perioada imediat următoare depind redresarea - încă posibilă - şi destinul nostru, al tuturor, pentru o lungă perioadă de timp.

2. Restituirea proprietăţii particulare existente anterior regimului comunist sau, acolo unde este posibil, plata compensaţiilor reale la valoarea pieţii reprezintă o condiţie prioritară pentru orice revenire la normalitate.

De asemenea, proprietăţile aparţinând cultelor, instituţiilor culturale, aşezămintelor spitaliceşti, fundaţiilor, Academiei Române trebuie să fie restituite şi întoarse la menirea lor. Până la votarea legilor care să dea o definiţie şi un statut clar proprietăţii, prin garantarea, nu doar ocrotirea ei, nu avem cum să considerăm România un stat de drept, nu avem cum să fim luaţi în consideraţie pentru accesul în structurile nord - atlantice şi europene. Partidele care votează împotriva acestor legi votează în fapt împotriva interesului naţional de integrare a României în sistemul democraţiilor moderne şi pentru recăderea noastră în zona tulbure a intereselor răsăritene.

3. Problema agrară a fost întotdeauna problema numărul unu a României. În cadrul definirii proprietăţii, clarificarea juridică a proprietăţii funciare este cea mai stringentă, pentru că de ea depinde nu numai situaţia unui important segment social, ci şi hrana întregii populaţii.

Contradicţiile legii fondului funciar din 1991, ca şi întârzierea corectării lor în Parlament, blochează eliberarea titlurilor de proprietate, punerea în posesie şi, implicit, accesul la credite al unui mare număr de agricultori. Menţinerea structurilor vechi în agricultura de stat a dus ani de zile la deturnarea subvenţiilor pentru agricultură, discriminându-i pe micii producători. În lipsa unor credite accesibile lor, ţăranii se află în imposibilitatea de a achiziţiona utilaje şi materiale, ceea ce împiedică dezvoltarea unei agriculturi intensive. Ca şi în alte ţări, statul va trebui să intervină prin organizarea unui Credit Agricol favorizant şi prin sprijinirea produselor agricole româneşti pe piaţa internă.

4. Articolul 120, alineatele 1 - 3, din Constituţie, formulează explicit atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale. Aceste atribuţii se exercită însă dificil şi limitat din cauza lipsei unei legislaţii prin care să se reglementeze mijloacele de acţiune şi resursele necesare.

Solicităm adoptarea cât mai grabnică a legilor descentralizării administraţie publice, care să dea autorităţilor locale posibilitatea juridică, materială şi financiară de a gospodări treburile comunităţilor respective. Aceste legi sunt: legea administraţiei publice locale, legea patrimoniului public şi privat, legea concesiunii, legea gospodăriei comunale sau a serviciilor publice locale, legea ordinii publice. Adoptarea lor cu prioritate ar permite să funcţioneze, în locul principiului centralist de sorginte comunistă, principiul subsidiarităţii şi ar face posibilă delegarea în egală măsură a competenţelor şi a răspunderilor către autorităţile locale, cele mai în drept să identifice şi să rezolve problemele.

5. Oricât de greu de înfăptuit, realizarea reformei nu este facultativă, ci singura modalitate de supravieţuire şi integrare în contextul mondial. Dar reforma economică şi prioritatea ei, privatizarea marii industrii, nu se pot realiza fără acoperirea obligatorie a unor costuri sociale. Pentru ca reforma să se producă este nevoie de voinţă politică şi de bani. Voinţa politică este, însă, de nouă ani paralizată de calcule electorale, iar resursele lipsesc pentru că aproape jumătate din economia României aparţine economiei subterane. În aceste condiţii, realizarea reformei depinde în mod direct de lupta împotriva corupţiei. Considerăm că gravitatea excepţională a situaţiei impune adoptarea unor măsuri excepţional de grave. Cerem Parlamentului României votarea fără întârziere a unui set de legi preconizând pedepse drastice în vederea eradicării corupţiei şi a mecanismelor care au dus la proliferarea ei. Cerem considerarea corupţiei demnitarilor şi a magistraţilor drept cea mai periculoasă formă de corupţie şi pretindem pedepsirea ei exemplară.

6. Votul universal, egal, secret şi liber exprimat, ca şi dreptul la vot sunt înscrise în Constituţie în articolele 59/1 şi 34/1.

Scrutinul pe listă, practicat începând din 1990, a demonstrat că parlamentarii se simt răspunzători în primul rând faţă de conducerile partidelor respective, sau nici măcar faţă de ele, în timp ce preocupările şi nevoile alegătorilor rămân în cel mai bun caz pe un plan secundar.

Pentru ca exercitarea dreptului de vot şi controlul alegătorilor asupra aleşilor să devină realităţi, propunem legiferarea scrutinului uninominal pentru alegerile la una dintre Camerele Parlamentului, sau a celui mixt la ambele Camere.

7. Drepturile cetăţenilor aparţinând minorităţilor sunt şi se cuvin rezolvate în continuare potrivit prevederilor constituţionale şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

"Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori", principiul nobil lansat de Iuliu Maniu la Alba Iulia, trebuie respectat cu sfinţenie, în sensul nu numai al toleranţei depline faţă de minorităţile etnice, dar şi al încurajării dorinţei acestora de a-şi păstra identitatea şi tradiţiile.

Un tânăr are dreptul de a învăţa în limba maternă de la începutul şcolii până la atingerea celor mai înalte titluri academice. Exercitarea acestui drept nu trebuie să ducă la apariţia unor forme de segregare educaţională.

Reglementarea drepturilor minorităţilor trebuie asigurată prin crearea şi aplicarea unui sistem legislativ complet şi coerent. Considerăm că ea rămâne incompatibilă cu separarea comunităţilor minoritare de cele româneşti sau izolarea celor româneşti acolo unde ele sunt minoritare.

Legislaţia pentru protejarea minorităţilor etnice din România trebuie să fie gândită astfel încât să poată fi corelată cu legislaţia în materie a statelor vecine unde există minorităţi româneşti şi pusă într-o relaţie de echivalenţă şi reciprocitate.

Păstrarea identităţii culturale şi religioase a românilor din statele învecinate - Ucraina, Serbia, Bulgaria şi Ungaria - constituie o îndatorire politică, materială şi morală a clasei politice şi a societăţii româneşti. Această îndatorire se materializează prin sprijinul permanent şi adecvat care trebuie dat comunităţilor româneşti, potrivit tratatelor semnate cu ţările limitrofe şi potrivit cu reglementările internaţionale la care au aderat părţile în cauză.

Relaţia cu Republica Moldova trebuie să fie una de sprijin constant în nevoile şi pericolele comune.

8. La nouă ani de la revoluţia din decembrie 1989, sute de mii de condamnări penale, cu caracter politic, sunt încă în vigoare din punct de vedere juridic. Este greu de înţeles de ce puterea democratică, statul de drept din România recunosc prin pasivitate valabilitatea acestor sentinţe ale justiţiei de clasă, care au decimat generaţia făuritorilor Unirii şi au deformat grav destinul urmaşilor acestora.

Solicităm adoptarea unei legi care să instituie o procedură directă şi rapidă de anulare a acestor sentinţe în substanţa şi consecinţele lor, inclusiv confiscările de avere ce le-au însoţit. Soluţia poate fi instrumentată de Parlamentul României ca for legiuitor, deoarece aceste condamnări au fost date pe baza unor anume articole ale Codului Penal cu evident caracter totalitar, cu trimiteri la fapte definite de către regimul comunist drept "crime" politice (art. 207, 208, 209, 193/1 etc.).

În acelaşi spirit, trebuie anulate toate sechelele vechii legislaţii inspirate de lupta de clasă şi care dau încă funcţionării justiţiei româneşti un caracter anacronic ce o privează de respectul şi încrederea publică. De altfel, justiţia este încă datoare populaţiei României cu instrumentarea şi elucidarea marilor mistere ale revoluţiei, ale mineriadelor, ale tulburărilor de la Târgu Mureş, ca şi a proceselor unor torţionari care trăiesc printre noi, insultându-şi prin impunitate fostele victime.

9. Reforma este indivizibilă. Nici una dintre măsurile de reformă nu se poate realiza fără reforma morală. Considerăm că printre deciziile care ar putea reglementa şi însănătoşi viaţa politică, instituţiile şi mentalităţile publice se numără legea răspunderii ministeriale, legea funcţionarului public, posibilitatea ridicării imunităţii parlamentare cu majoritate simplă şi, mai ales, legea accesului la dosarul propriu şi pentru deconspirarea fostei securităţi.

Acestea i-ar obliga pe demnitarii care compromit ansamblul vieţii politice să fie traşi la răspundere, să fie demişi sau să se retragă, eradicând astfel climatul de confuzie şi sfidare în care trăim. De asemenea trebuie să se producă o strictă delimitare între domeniul public şi cel privat, demnitarii neavând dreptul să funcţioneze în perioada mandatului ca oameni de afaceri, excluzându-se astfel posibilitatea amestecului incorect al celor două tipuri de putere: politică şi economică. Pe de altă parte, privilegiile materiale ale parlamentarilor şi demnitarilor vor trebui anulate sau reduse, în concordanţă cu standardul populaţiei ţării.

O austeritate decentă va trebui impusă oricăror forme de protocol, ca şi întregii vieţi publice. Alături de impunerea unui regim de funcţionare cât mai transparentă a instituţiilor statului, aceasta ar putea duce la o reapropiere între cei ce aleg şi cei aleşi şi la o reabilitare a mecanismelor democraţiei.

Aceste adevăruri nu sunt noi. Imensul procentaj al absenteiştilor din sondajele de opinie spune, dimpotrivă, că toată lumea le ştie, dar puţini mai speră ca ele să devină realitate. Toată lumea, cu excepţia clasei politice, a acelora de datoria cărora ţine transformarea principiilor în fapte. De ce?

De ce, într-o ţară bogată, am ajuns săraci? De ce, într-o ţară a inteligenţelor native, am ajuns să fim dominaţi de prostie, şmecherie şi impostură? De ce elitele tinere ne părăsesc, negăsindu-şi locul într-o ţară care are atâta nevoie de ele? De ce statul a fost prădat şi slăbit sub pretextul privatizării? De ce clasa de mijloc, care este temeiul oricărei societăţi democratice, este strivită de concurenţa economiei subterane? De ce în loc de fapte este preferat vacarmul politic, în faţa căruia competenţele se retrag, iar munca onestă se simte umilită şi renunţă? Atâtea întrebări cărora trebuie să le răspundă clasa noastră politică.

De clasa politică, periculos de ruptă de interesele populaţiei, mai depinde încă salvarea ţării. De redresarea ei şi de felul în care ea va fi în stare să-şi depăşească interesele personale sau de partid depinde dacă România va reuşi să nu-şi rateze şansele integrării economice, politice şi militare în nucleul de civilizaţie şi raţionalitate al Europei.

Acestei clase politice se adresează Alianţa Civică azi, cerându-i să se trezească din egoism şi nepăsare, să-şi asume curajul responsabilităţii şi riscul schimbării. Acestei clase politice, Alianţa Civică îi cere să-şi asume cele nouă puncte ale prezentului Apel, care rezumă condiţiile reintegrării noastre nu numai în Europa, ci şi în propria noastră istorie.

Este foarte târziu, dar încă nu prea târziu.

Bucureşti, 29 noiembrie 1998