APELUL: ADEVĂRUL DESPRE REVOLUŢIE

În urmă cu trei ani, 1104 oameni (dintre care 958 după 22 decembrie 1989) au fost ucişi în plină stradă, în mai multe oraşe ale ţării, pentru că şi-au cerut libertatea. De fiecare dată, la crimă au asistat mii şi mii de martori, care au văzut şi au auzit totul.

Dacă un singur om ar fi fost omorât în aceleaşi condiţii, poliţia ar fi descoperit de mult ucigaşii. Şi totuşi, după trei ani de la această crimă colectivă care marchează începutul unei alte istorii, adevărul despre represiune nu este încă cunoscut, deşi instituţiile implicate şi conducătorii lor sunt cunoscuţi de toată lumea, ceea ce este de natură să pună sub îndoială însăşi continuarea evoluţiei democratice din ţară.

În prezent, după adoptarea constituţiei şi a noii legi de organizare judecătorească, responsabilitatea directă a instrumentării privind represiunea din decembrie 1989 revine Ministerului Public (Procuratura), prin Parchetul General (Procuratura Generală) şi parchetele (procuraturile) militare - sub autoritatea directă a Ministerului Justiţiei.

Acestea sunt responsabile în faţa ISTORIEI pentru neaflarea adevărului. Dar, cu sau fără contribuţia lor, adevărul se va afla oricum. În puterea lor stă numai tergiversarea. Că este aşa, o dovedeşte ISTORIA altor asemenea perioade.

Dar, cel puţin în egală măsură, relevarea adevărului presupune contribuţia directă a Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului de Interne şi a Serviciului Român de Informaţii, care deţin datele esenţiale privind factorii implicaţi în represiune, ce trebuie puse îndată la dispoziţia anchetei.

Pe de altă parte, principiul separaţiei puterilor în stat (care, de altfel, include nu numai separarea, ci şi controlul reciproc al puterilor statale) nu poate constitui o justificare pentru lipsa de preocupare a Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului faţă de această pată a conştiinţei noastre colective, faţă de neaflarea adevărului despre represiunea din decembrie 1989. Nimic nu interzice comisiilor parlamentare, Preşedinţiei şi Guvernului ca, fără să se substituie organelor de anchetă ori instanţelor judecătoreşti, să favorizeze demersurile acestora, ori, deopotrivă, să semnaleze ineficienţa activităţii lor.

De asemenea, constituie o îndatorire patriotică a tuturor partidelor politice, precum şi a societăţii civile, de a contribui, prin mijloace specifice, la acelaşi scop. Neasumarea acestei responsabilităţi ridică întrebarea dacă acel partid sau acea organizaţie ori asociaţie, sau alte asemenea componente ale societăţii civile optează cu adevărat pentru democraţie. Şi aici, ISTORIA lucrează ireversibil.

Iată de ce, pentru ca istoria să nu ne judece în devălmăşie pe toţi şi să nu găsească vinovat însuşi poporul român că sângele s-a vărsat în zadar şi că ucigaşii au rămas neştiuţi şi nepedepsiţi, ne unim într-o voinţă comună şi cerem autorităţilor mai sus citate să facă gestul minimei decenţe şi bunăvoinţe întru descoperirea adevărului din decembrie 1989.

Şi dacă ele refuză s-o facă, vom apela la opinia publică internaţională. Şi dacă nici aceasta nu va reacţiona, îl vom ruga pe Dumnezeu să dea poporului nostru memoria propriului trecut, dând un nume nu numai celor ce au murit nevinovaţi, dar şi vinovaţilor care astăzi trăiesc în libertate, fără să se ascundă, fără să se teamă de pedeapsă.

Semnăm pentru aflarea adevărului despre revoluţia română şi despre propria noastră conştiinţă.

Bucureşti, 20 decembrie 1992