CARTA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

· Preambul

Art. 1.

(1) Legile constituţionale, celelalte legi, precum şi celelalte reglementări legale, interpretarea şi aplicarea lor trebuie să fie conforme Cartei Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

(2) Drepturile şi libertăţile fundamentale care figurează în prezenta Cartă sunt protejate de către Secţia pentru Controlul Respectării Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, care va fi stabilită prin Constituţie, în cadrul Curţii Supreme de Justiţie. Organizarea şi funcţionarea Secţiei pentru Controlul Respectării Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale se vor stabili prin Legea Organică a Curţii Supreme de Justiţie.

· Principii

Art. 2.

(1) Toţi oamenii sunt liberi şi egali în drepturile, libertăţile şi îndatoririle lor, fără nici o deosebire de sex, rasă, culoare a pielii, religie, opinie, origine etnică, origine socială, avere sau apartenenţă la o minoritate naţională.

(2) Nimeni nu poate fi obligat să-şi declare convingerile politice, religioase ori de altă natură.

(3) Orice persoană este liberă să-şi aleagă sau să-şi proclame naţionalitatea.

(4) Este interzisă orice măsură menită să lipsească o persoană de identitatea sa naţională.

Art. 3. Membrii minorităţilor naţionale sau etnice au dreptul:

a) să-şi păstreze şi să-şi dezvolte împreună cultura proprie;

b) să difuzeze şi să primească informaţii în limba maternă;

c) să se constituie în asociaţii cu caracter naţional sau etnic;

d) să-şi înfăptuiască educaţia în limba maternă;

e) să folosească limba maternă în raporturile oficiale;

f) să participe la rezolvarea problemelor privitoare la minorităţile cărora le aparţin.

Art. 4.

(1) Statul român este un stat de drept, democratic, întemeiat pe respectarea legii în litera şi spiritul ei, pe separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, pe pluralismul politic şi îndeosebi pe dreptul la existenţa mai multor partide politice, pe libertatea şi egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor.

(2) Orice persoană este îndreptăţită să facă ceea ce legea nu interzice şi nu poate fi constrânsă să desfăşoare activităţi la care nu este obligată prin legi conforme Constituţiei.

(3) Nici o doctrină politică şi nici o religie nu pot revendica sau dobândi o poziţie dominantă sau privilegiată în .stat

(4) Cultele religioase se administrează în mod autonom şi pot constitui ordine religioase şi alte instituţii ecleziastice în totală independenţă faţă de stat.

(5) Sunt interzise organizaţiile de orice fel care prin ideologia sau acţiunile lor tind, făţiş sau într-ascuns, să instaureze puterea politică a unui partid unic sau un stat de tip totalitar.

Art. 5.

(1) Drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi suprimate sau restrânse prin nici un fel de norme.

(2) Tratatele sau acordurile internaţionale, ratificate de România sau la care ea a aderat, privind, direct sau indirect, drepturile şi libertăţile fundamentale, se aplică fără restricţii pe teritoriul României.

(3) Normele privind drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de prezenta Cartă se interpretează şi se aplică în conformitate cu litera şi spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu tratatele şi acordurile internaţionale asupra drepturilor economice şi sociale.

Art. 6.

(1) Oricine are dreptul să opună rezistenţă persoanelor sau grupurilor organizate de orice fel care ar încerca să suprime drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate prin prezenta Cartă, dacă forţele de ordine instituite de Constituţie nu pot sau nu consideră necesar să le apere.

(2) Nici o măsură coercitivă nu poate fi luată contra unei persoane sub motiv că cere recunoaşterea sau realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de prezenta Cartă.

Art. 7. Toate drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate prin prezenta Cartă sunt obligatorii pentru puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească, în întreaga activitate a acestora.

· Drepturile civile şi politice

Art. 8.

(1) Fiinţa umană este valoarea supremă. Statul este obligat să ocrotească şi să contribuie la dezvoltarea personalităţii umane.

(2) Orice persoană are dreptul de a i se recunoaşte capacitatea juridică.

(3) Orice persoană are dreptul la viaţă şi la asigurarea integrităţii fizice şi morale. Viaţa umană se cuvine ocrotită chiar înainte de momentul naşterii.

(4) Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepţia cazurilor prevăzute de legile marţiale în timp de război.

Art. 9.

(1) Oricine are dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei. Nimeni nu poate fi reţinut sau arestat decât dacă:

a) a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni;

b) reţinerea sau arestarea este necesară în interesul unei cercetări bazate pe indicii temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni. Reţinerea sau arestarea nu poate fi dispusă decât de judecătorul competent, în baza unui mandat scris şi motivat în fapt şi în drept, emis în condiţiile prevăzute de lege şi după ce persoana a fost interogată şi i s-a comunicat într-un mod inteligibil pentru ea temeiurile privării de libertate, precum şi dreptul de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu în condiţiile legii. În termen de 24 de ore, persoana reţinută sau arestată trebuie adusă în faţa judecătorului sau instanţei judecătoreşti competente, care va statua în următoarele 24 de ore asupra legalităţii, temeiniciei şi necesităţii de a se menţine măsura reţinerii sau arestării.

(2) În tot cursul procesului, persoana reţinută sau arestată se poate adresa organului de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti competente pentru a cere revocarea, cu sau fără cauţiune, conform legii, a măsurii pe care o consideră ilegală.

(3) Persoana supusă unei măsuri privative sau restrictive de libertate ilegale are dreptul de a cere în justiţie repararea pagubei suferite.

(4) Despre măsura reţinerii sau arestării va fi înştiinţată, în termen de 24 de ore, persoana indicată de cel reţinut sau arestat ori rudele apropiate.

(5) O persoană nu poate fi internată, fără consimţământul ei, într-o

instituţie medicală pentru tratament decât în condiţiile stabilite de lege şi în temeiul unei măsuri judecătoreşti dispuse în termen de 48 de ore din momentul sesizării făcute de organul medical competent. În cazuri temeinic justificate din punct de vedere medical, instanţa judecătorească poate amâna pronunţarea hotărârii sale pentru un termen de maximum 30 de zile, calculat de la aceeaşi sesizare.

Art. 10. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie. Oricine are libertatea de a-şi manifesta şi de a-şi practica în mod individual sau colectiv religia, precum şi de a o schimba. Nici un fel de restricţii nu pot fi impuse în această privinţă, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, într-o societate democratică.

Art. 11.

(1) Orice persoană are dreptul să-şi exprime şi să-şi răspândească în mod liber, individual sau colectiv şi prin orice mijloace de comunicare opiniile, ideile şi convingerile. Cenzura sub orice formă este interzisă.

(2) Libertatea de exprimare cuprinde şi dreptul de a primi, fără îngrădiri şi indiferent de frontiere, date şi informaţii din partea autorităţilor publice.

(3) Libertatea de exprimare şi dreptul de a primi date şi informaţii pot fi restrânse numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, într-o societate democratică.

Art. 12. Domiciliul este inviolabil. Pătrunderea în domiciliul unei persoane, fără consimţământul acesteia, este admisă numai în baza unei dispoziţii scrise şi motivate, în fapt şi în drept, emise de un organ judiciar competent, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi numai dacă este necesară, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, apărarea ordinii publice, preîntâmpinarea unei infracţiuni, ocrotirea vieţii, a integrităţii corporale şi a sănătăţii publice ori individuale şi a libertăţilor fundamentale.

Art. 13.

(1) Orice persoană are dreptul de a-şi alege în mod liber domiciliul şi reşedinţa, de a se deplasa în cuprinsul ţării, de a ieşi din ţară sau de a reveni oricând, în conformitate cu legile în vigoare, care însă nu pot contraveni drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de prezenta Cartă.

(2) Nici un cetăţean român nu poate fi constrâns să-şi părăsească ţara. Cetăţenii străini nu pot fi expulzaţi din România decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

Art. 14.

(1) Intimitatea vieţii particulare şi familiale precum şi secretul corespondenţei şi al comunicărilor de orice fel sunt garantate prin lege. Măsurile care se abat de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege şi să fie decise numai de organele judiciare competente.

(2) Este interzisă culegerea sub orice formă de date sau informaţii cu privire la persoane şi la familiile lor, în afară de cazurile în care o atare acţiune este necesară, într-o societate democratică, pentru descoperirea, în condiţiile prevăzute de lege, a unor infracţiuni.

Art. 15. Drepturile personalităţii sunt ocrotite de lege. Dintre aceste drepturi fac parte: dreptul la nume, dreptul la onoare, dreptul la reputaţie, dreptul la intimitate şi la libertatea vieţii particulare, dreptul moral de autor, dreptul moral de inventator, dreptul asupra imaginii proprii. Enumerarea acestor drepturi este nelimitativă.

Art. 16. Orice autor de opere literare, artistice sau ştiinţifice, ori de descoperiri ştiinţifice sau tehnice are dreptul la ocrotirea intereselor sale morale şi materiale.

Art. 17.

(1) Orice persoană are dreptul la proprietate particulară şi la moştenire. Atributele dreptului de proprietate sunt aceleaşi pentru toate persoanele fizice şi juridice, în afară de cazurile în care legea dispune altfel, fără a încălca însă drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Cartă.

(2) Categoriile de bunuri excluse din circuitul civil sau care pot face obiectul numai al anumitor persoane trebuie prevăzute de constituţie. Excluderea sau limitarea dreptului de proprietate pentru cetăţenii străini sau pentru cetăţenii români care nu au domiciliul sau reşedinţa în România trebuie prevăzute de Constituţie.

(3) Exercitarea dreptului de proprietate nu poate vătăma drepturile altor persoane, interesele publice recunoscute prin lege, mediul înconjurător, sănătatea publică sau individuală.

(4) Exproprierea unor bunuri se poate face numai prin lege, numai pentru cauze de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire, stabilite de comun acord cu proprietarul expropriat sau, în caz de neînţelegere, pe calea justiţiei.

Art. 18. Taxele şi impozitele nu pot fi stabilite decât prin lege.

· Drepturile economice, sociale şi culturale

Art. 19.

(1) Orice persoană are dreptul să-şi aleagă în mod liber pregătirea profesională, profesia şi locul de muncă. Condiţiile şi limitările în exercitarea anumitor profesii pot fi stabilite, în cazuri excepţionale, numai prin lege.

(2) Statul are obligaţia să stabilească salariul minim pe economie, ajutorul de şomaj, măsurile de protecţie, securitatea şi igiena muncii, regulile specifice de ocrotire a muncii femeilor, tinerilor şi persoanelor handicapate, precum şi sistemul de pensii şi asigurări sociale.

(3) Toţi salariaţii au dreptul la odihnă, timp liber, concedii periodice plătite şi la remunerarea zilelor de sărbătoare.

(4) Durata maximă a zilei de muncă este de 8 ore, iar a săptămânii de lucru de 5 zile, cu excepţia cazurilor când prin contracte se convine altfel.

(5) Munca forţată este interzisă.

Art. 20.

(1) Oricine are dreptul să se asocieze în mod liber cu alte persoane în scopul ocrotirii intereselor sale sociale şi economice.

(2) Sindicatele şi grupările profesionale sunt independente faţă de stat şi de partidele politice.

(3) Limitarea numărului sindicatelor şi tratamentul preferenţial acordat unui sindicat dintr-o unitate ori o ramură a economiei sunt interzise.

(4) Înfiinţarea şi funcţionarea sindicatelor nu pot fi supuse decât limitelor legale care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altora.

(5) Dreptul la grevă este garantat în condiţiile stabilite de lege.

Art. 21. Toţi salariaţii au dreptul la o remunerare nediscriminatorie pentru o muncă de valoare egală şi de natură să le asigure un nivel de viaţă civilizat pentru ei şi familiile lor; îndeosebi, femeile trebuie să se bucure de condiţii nediscriminatorii, de muncă şi remunerare.

Art. 22.

(1) Orice persoană are dreptul la protecţia sănătăţii.

(2) Statul are obligaţia să înfiinţeze şi să organizeze servicii de consultaţii şi educaţie în scopul îmbunătăţirii sănătăţii populaţiei.

(3) Toţi cetăţenii au dreptul, sub forma unei asigurări publice, la asistenţă şi îngrijire medicală gratuită, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 23.

(1) Dreptul la educaţie este garantat fiecărui cetăţean, în conformitate cu exigenţele unei societăţi democratice.

(2) Persoanele particulare, organizaţiile sau asociaţiile cu caracter privat, inclusiv confesional, pot organiza, în condiţiile prevăzute de lege, instituţii de învăţământ.

(3) Conţinutul învăţământului, în ansamblul lui, nu poate fi structurat în funcţie de orientările unor doctrine politice, ideologice, filosofice, religioase sau naţionaliste.

(4) Criteriile de ordin etnic nu pot condiţiona accesul la învăţământ.

(5) Statul garantează prin lege autonomia universitară.

(6) Integrarea şcolară şi profesională a persoanelor handicapate este favorizată prin servicii adecvat instituite.

Art. 24. Orice cetăţean are drept de acces la patrimoniul cultural şi de a participa la viaţa culturală.

Art. 25.

(1) Orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu de viaţă favorabil.

(2) Orice cetăţean are dreptul să obţină în mod periodic informaţii concrete asupra mediului ecologic în care trăieşte şi asupra resurselor naturale.

· Protecţia juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Art. 26

(1) Dreptul la petiţie este garantat: oricine are dreptul să adreseze, în numele său propriu sau în grup, organelor de stat şi organelor autonome ale administraţiei locale, cereri, propuneri sau plângeri privind chestiuni de interes public sau comun.

(2) Dreptul de petiţionare nu poate fi folosit în cazuri care interferează cu independenţa Justiţiei.

(3) Dreptul de petiţionare nu poate fi folosit în scopul de a incita la violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Cartă.

Art. 27.

(1) Orice persoană are dreptul de a se adresa Justiţiei, în condiţiile prevăzute de lege, în scopul recunoaşterii apărării şi realizării în mod echitabil şi într-un răstimp rezonabil a drepturilor sale. Justiţia se înfăptuieşte prin organele jurisdicţionale, instituite de lege, independente şi imparţiale, cu respectarea în faţa lor a egalităţii tuturor părţilor prin dezbateri contradictorii, publice şi desfăşurate într-o limbă cunoscută de toate părţile. Când un justiţiabil nu cunoaşte limba în care au loc dezbaterile sau nu o cunoaşte suficient, este obligatorie asigurarea unui interpret. Judecata în şedinţă secretă este admisă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege într-o societate democratică.

(2) Elementele probatorii procurate prin încălcarea principiilor enunţate mai sus nu au forţa doveditoare în proces.

(3) Înfiinţarea de tribunale excepţionale este interzisă.

(4) Actele de drept administrativ pot fi atacate în justiţie de persoanele vătămate moral şi material în drepturile şi interesele lor legitime prin aceste acte sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva un drept recunoscut prin lege; instanţele sesizate pot să anuleze actele administrative ilegale şi să hotărască reparaţii materiale ori morale pentru prejudiciile suferite de reclamant.

(5) Actele de drept administrativ care vatămă drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate prin prezenta Cartă nu pot fi excluse din competenţa justiţiei.

(6) Prejudiciile materiale şi morale cauzate printr-o hotărîre judecătorească nedreaptă sau prin una de drept administrativ îi îndrituiesc pe cei vătămaţi să obţină despăgubiri materiale şi morale adecvate.

Art. 28.

(1) Infracţiunile şi sancţiunile corespunzătoare lor pot fi stabilite numai prin lege.

(2) Vinovăţia penală va fi stabilită numai de tribunalul competent, conform legii.

(3) Orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată, până la proba contrară. Această probă trebuie administrată de către acuzare în cadrul unui proces public, cu asigurarea tuturor garanţiilor prevăzute de dreptul procesual penal intern, precum şi de documentele internaţionale în materie, inclusiv de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

(4) Vinovăţia penală nu poate fi decât individuală. Orice formă de răspundere penală colectivă este interzisă.

(5) Orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul:

a) să fie informată de îndată, amănunţit şi într-un mod inteligibil pentru ea, despre natura şi motivele învinuirii ce i se aduce;

b) să i se comunice de către organul de urmărire penală şi de către

instanţa judecătorească dreptul de a refuza să facă declaraţii împotriva sa ori de a se recunoaşte vinovată, învederându-i-se însă interesul de a da personal explicaţii asupra faptei imputate, precum şi consecinţele eventuale ale refuzului de a da declaraţii.

c) să i se înlesnească procurarea şi administrarea tuturor probelor în apărare şi să i se asigure în acest scop timpul necesar;

d) să i se dea posibilitatea de a se apăra personal sau cu concursul unui apărător ales, iar în cazul în care nu dispune de mijloacele materiale necesare pentru a-şi angaja un apărător, iar legea ori înfăptuirea justiţiei o impun, să i se asigure asistenţa juridică gratuită;

e) să i se asigure în tot timpul procesului comunicarea liberă cu apărătorul său;

f) să nu facă declaraţii contra soţului sau soţiei, copiilor sau rudelor;

g) să i se pună la dispoziţie înainte de începerea judecăţii, cât timp este necesar, dosarul cauzei pentru a-l putea studia personal şi prin apărătorul său;

h) orice persoană condamnată penal are dreptul de a se adresa instanţei judecătoreşti competente să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii de condamnare.

(6) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit pentru aceeaşi faptă penală, chiar sub o altă calificare, faptă pentru care a fost anterior judecată definitiv.

(7) Nici o persoană nu poate fi urmărită sau condamnată pentru o faptă care, în momentul când a fost săvârşită, nu era prevăzută de legea penală. De asemeni, nimeni nu poate fi supus unei pedepse mai aspre decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii faptei.

(8) O lege penală poate fi aplicată retroactiv numai dacă este mai favorabilă inculpatului.

(9) Dispoziţiile sus-menţionate nu pot împiedica judecarea şi sancţionarea unei persoane vinovate de săvârşirea unei infracţiuni care, în momentul comiterii ei, constituie faptă penală potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

(10) Răspunderea pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii este imprescriptibilă.

Art. 29.

(1) Orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti de drept comun pentru apărarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale încălcate. Cauzele având un atare obiect se judecă de urgenţă, în termen de cel mult 2 luni de la sesizarea instanţei. După epuizarea tuturor căilor de atac de drept comun, persoana nemulţumită de soluţia pronunţată se poate adresa în termen de cel mult 30 de zile de când a luat cunoştinţă de această soluţie, Secţiei pentru Controlul Respectării Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale. Această ultimă instanţă se va pronunţa în termen de cel mult 2 luni.

(2) Orice persoană se poate adresa în primă instanţă Curţii de Apel Bucureşti, cu drept de recurs la Secţia pentru Controlul Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, pentru a cere desfiinţarea organizaţiilor prevăzute la Art. 4, al. 5).

(3) În cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, persoana fizică lezată are calitatea de subiect de drept internaţional, putându-se adresa, pentru apărarea acestor drepturi şi libertăţi, după epuizarea căilor de atac prevăzute de dreptul intern, organelor jurisdicţionale internaţionale a căror competenţă a fost acceptată de Statul Român.

(4) Normele legale de orice fel existente la data intrării în vigoare a prezentei Carte vor fi puse de acord cu Carta până cel mai târziu la 1 ianuarie 1992. După această dată, toate normele legale contrare Cartei îşi încetează de drept valabilitatea.

Bucureşti, aprilie 1991