Către Consiliul Director Naţional al Alianţei Civice

Stimaţi colegi,

Vă scriu în primul rând pentru a vă spune cât de rău îmi pare că datorii de familie mai puternice decât cele ţinând de idei mă fac să lipsesc de la această reuniune a Consiliului Director Naţional, oricum amânată – din motive de sărăcie – dincolo de limitele statutare. E adevărat că în anii de început sărăcia era compensată de prea plinul speranţelor şi elanurilor noastre constructive. Dar din acest punct de vedere suntem azi, în mod evident, şi mai săraci decât din punct de vedere strict material.

Sunt însă convinsă – şi sper din toată inima că mulţi dintre dumneavoastră îmi împărtăşesc convingerea – că nu avem dreptul să renunţăm, cu atât mai mult cu cât momentul pe care îl traversăm – ca popor şi ca ţară – este din nou deosebit de greu. Greu, de data aceasta, într-un fel deosebit, pentru că ţara înaintează pe drumul integrării euro-atlantice (un vis care exista cu mai mult înainte ca organismele şi mecanismele integrării să existe), dar – în măsura în care nu reuşim să ne schimbăm – această integrare, chiar produsă, nu ar fi decât încă o ocazie pierdută. Integrarea cu tot cu securiştii, cu tot cu corupţia, cu tot cu şmecheria şi nemunca ar fi distrugerea ultimei iluzii: aceea că prin integrare ne putem salva de noi înşine.

Şi totuşi – în pofida partidului-stat care tinde să ne întoarcă la mecanismele psihologice ale existenţei din ultimii ani ai lui Ceauşescu – mă încăpăţânez să cred că totul mai depinde de noi. Şi când spun asta nu mă gândesc la nivelul electoral, ci la unul mult mai profund, acela al refuzului fiecăruia dintre noi – şi cu atât mai mult al organizaţiei care ne reuneşte – de a practica dublul limbaj: acela al normelor juridice impuse de organismele europene şi acela al practicii cotidiene care încearcă, şi de cele mai multe ori reuşeşte, să le fenteze într-un amestec indigest de perfidie comunistă şi de şmecherie balcanică. Indiferent cine va câştiga alegerile, câştigătorii vor fi obligaţi să-şi facă temele integrării europene. Datoria noastră este să nu acceptăm duplicitatea şi să demascăm formele fără fond, care ar avea tendinţa să ocupe locul adevăratelor reforme. Societatea civilă, a cărei consultare este o condiţie impusă tuturor transformărilor, nu trebuie să fie doar un alibi şi o fantoşă, ci o voce care să ştie spune nu falselor schimbări şi să fie în stare să impună respectarea reală a noilor legi şi norme.

E adevărat, unii dintre noi am rămas marcaţi şi de felul cum ne-au tratat cei mai mulţi dintre „aleşii noştri” din 1996, care n-au mai vrut să audă vocea „frustraţilor”. Nu e vorba doar de felul cum ne-au desconsiderat, ci şi de compromiterea devizei „Nu putem reuşi decât împreună” – care de fapt ne aparţinea – prin continuele certuri din interiorul puterii. Va trebui să nu uităm nici această experienţă, pentru că noi – ca oameni care n-am practicat puterea – nu avem voie să greşim. Oportuniştii care au trecut şi trec de partea celor pe care-i criticau până mai deunăzi nu sunt atât de drastic taxaţi ca noi, cei care ne-am urmărit idealurile cu perseverenţă şi rectitudine. Este un paradox, dar care nu trebuie să ne intimideze. Să rămânem credincioşi principiilor şi intransigenţi în aplicarea lor, pentru că „un nume bun este mai preţios decât aurul şi argintul”, cum spune unul din proverbele biblice.

Cred că dezbaterile pe temele corupţiei, a situaţiei din învăţământ, situaţiei din sistemul sanitar, situaţiei din CNSAS, pe care Comitetul de Coordonare le-a organizat la Bucureşti, ca şi diversele comunicate marcând derapările antidemocratice ale guvernului, au fost soluţii şi mijloace de acţiune reală. Cred însă că ele trebuie reluate la nivelul filialelor prin organizarea acestui tip de dezbateri, cu exemple locale şi pe teme de interes imediat al colectivităţilor respective. Trăind mai mult timp în provincie mi-am dat seama de marile greutăţi pe care filialele de aici le întâmpină. Unele nu au sedii (nu au primit nici măcar atunci când ţara era guvernată de cei pe care îi susţinusem), altele nu mai au nici măcar posibilitatea de a plăti cheltuielile de întreţinere. Nemaivorbind de marginalizarea periculoasă la care sunt supuse de aroganţa şi agresivitatea puterii, de baronii locali care se substituie societăţii civile adevărate înfiinţând fundaţii-fantomă, care sunt de fapt „puşculiţe de partid”. De aceea rog pe colegii din Bucureşti – care au sedii, legături cu presa centrală, precum şi protecţia numelui şi renumelui organizaţiei noastre – să manifeste toată consideraţia şi solidaritatea pentru aceste filiale defavorizate, care au un merit fie şi numai prin faptul că există şi rezistă. Comunicarea continuă şi eficientă cu ele cred că trebuie reluată chiar începând de la acest Consiliu Naţional.

În general, legătura cu mass media locală trebuie susţinută, oricâte eforturi ar presupune aceasta. Încă din anul 2000, un politolog, Romulus Brâncoveanu, observa în revista „Sfera Politicii” că în cei patru ani precedenţi presa s-a substituit societăţii civile, devenind un fel de voce a acesteia şi, în acelaşi timp, punându-i în umbră acţiunile. Aceasta din două motive: pe de o parte puterea de atunci nu sprijinise proiectele societăţii care o generase (şi pe care pretindea că o reprezintă), iar pe de altă parte opoziţia din acel timp se impusese în mass media, care îi fusese potrivnică până atunci. Iată de ce, cred, trebuie recuperat ce se mai poate din solidaritatea mass media, această voce, singura care mai „are microfon” (în afară, bineînţeles, de puterea atât de gălăgioasă şi ofensivă de azi).

Stimaţi colegi,

Pe parcursul următoarelor luni şi al viitorului an, atmosfera preelectorală va face să se încingă spiritele. „Centrul-dreapta” este încă slab, dar se va putea întări prin contrast cu corupţia deşănţată a puterii, corupţie care se va menţine, probabil, chiar şi după votarea legilor anti-corupţie. M-am bucurat că, aici, în Bihor, ţăranii încep să înţeleagă capcanele în care au căzut la votul din anul 2000. Ei spun acum: „Ne-au luat tot. Numai Ciorbea ne-a dat cupoane şi ne-a scutit de impozite”. E un fel de a înţelege adevărurile elementare. Cred că orice încercare de a crea noi şi noi formaţiuni de centru-dreapta este sortită nu să impună o forţă reală, ci să le slăbească din interior pe cele existente, în faţa puterii care le-ar vrea aneantizate. Nemaivorbind că, în 1999-2000, presimţind ce avea să se întâmple în alegeri, Alianţa Civică a organizat la sediul său nouă întâlniri cu partidele de centru-dreapta, cerându-le să cadă de acord asupra unei strategii comune, întâlniri pe care cei ce vorbesc acum de o acţiune populară sau de un nou partid unificator nu le-au onorat nici cu prezenţa, nici cu susţinerea, măcar indirectă. Să sperăm, totuşi, că până la sfârşitul acestui an „centrul-dreapta” îşi va regăsi matca şi luciditatea, iar veleităţile, trufiile, tendinţele acaparatoare şi dezbinatoare ale unor lideri care nu s-au dovedit „la înălţime” când aveau puterea, vor înceta. Altfel, jena şi deprimarea ne vor cuprinde ca o mocirlă. Numai prin decenţă, bun simţ, coerenţă a principiilor şi proiectelor vom putea evita cufundarea în totalitarismul de catifea, care s-a exersat după alegerile din 2000 şi, mai mult, speră să ne domine în următoarele decenii. Pledoaria noastră trebuie să fie pentru înţelegerea şi funcţionarea corectă a mecanismelor democratice şi, în acest sens, reluarea Dialogurilor Alianţei Civice ar putea redeveni un real mijloc de educaţie civică şi politică.

Cu speranţa că vom avea puterea să ne depăşim oboseala şi deprimarea pentru a ne face în continuare datoria faţă de noi înşine şi faţă de destinul nostru colectiv, daţi-mi voie să sper că nu vom renunţa şi că vom continua – prin ceea ce gândim şi prin ceea ce facem – să fim acea parte gânditoare şi activă a societăţii, în absenţa căreia un popor nu este decât o populaţie şi o masă de manevră.

„Nu putem reuşi decât împreună” era pe vremuri o deviză a solidarităţii exaltate şi pline de speranţa victoriei. Pe fondul crescândei rinocerizări, ea trebuie să devină acum formula nerenunţării la deosebirea binelui de rău, formula sprijinirii reciproce împotriva confuziei şi manipulării bine organizate.

Ana Blandiana

15 martie 2003