fara diacritice

Ana Blandiana

 

DE CE TREBUIE SĂ CONTINUĂM

 

Raport adoptat ca document oficial la Consiliul Naţional Director al Alianţei Civice din 31 martie 2001

   

De aproape doisprezece ani România rătăceşte în derivă, după ce în 1989 revoluţia le-a dat românilor raţia de libertate. O raţie pe care fiecare a folosit-o cum a ştiut şi care, în absenţa rigorilor statului de drept riscă să se transforme într-o overdoză. Cei mai bine plasaţi şi-au luat libertatea de a-şi împărţi ţara – economia, finanţele, posturile de control, serviciile de informaţii. Cei mai mărunţi au câştigat libertatea săptămânii de cinci zile, libertatea grevelor, a nesupunerii, a muncii prost plătite, care până la urmă a degenerat în şomaj, inflaţie, sărăcie, dezorientare, incultură, haos, furt generalizat. Libertatea cea mai frumoasă şi mai înşelătoare şi-au luat-o cei care şi-au asumat ideile, principiile: dreptatea, consecvenţa, tăria de caracter. Evident că într-o lume în care se vorbeşte enorm, în care dificultatea nu mai este de a spune, ci de a fi ascultat, în care informaţia este filtrată sau înăbuşită în funcţie de interesele politice de moment, vocile şi faptele lor apar estompate. Asta nu înseamnă că modelele morale rămân inutile, dimpotrivă, sunt inevitabile pentru reintrarea noastră în lumea civilizată europeană, iar reforma morală, pe care atâţia îmbogăţiţi, oportunişti şi gangsteri ajunşi pe creasta valurilor îşi  permit să o batjocorească, rămâne singurul mijloc de a evita distrugerea poporului nostru. Într-o ţară în care totul este contrafăcut şi poluat – de la diploma universitară până la discursul public, de la apa de băut la caracterul oamenilor – recursul la morală este singura soluţie, şi fără el nu se poate face nici reforma economică, nici dreptatea socială. Marasmul realităţii de azi, în care se încearcă ascunderea trecutului vinovat sub pecetea secretelor de stat, prevesteşte o dictatură a mizeriei materiale, în care omul din popor să nu se mai gândească decât la ce va pune pe masă mâine şi în care cultura (inclusiv cultura adevărului şi a muncii cinstite) să i se pară o imposibilitate de lux. Rezultatele ultimelor alegeri şi anomalia parlamentară la care s-a ajuns sunt dovezi, între altele, ale profundei crize culturale în care trăim. Absenteismul şcolar tinde să ne transforme într-o ţară de analfabeţi. Elitele culturale sunt batjocorite, scara de valori a fost răsturnată, intelectualii se devoră între ei, băşcălia şi uşurătatea ţin locul judecăţii şi al perseverenţei, televiziunile petrec în veselia concursurilor şi jocurilor de noroc, în pofida catastrofei de care ne apropiem. Politicienii profită de această ignoranţă, care le permite ca, din patru în patru ani, să poată promite că vor îndrepta ce au făcut foştii guvernanţi. Dar demagogia lor compromite democraţia, dezgustă pe alegători şi-i împinge prin disperare spre extremism. Aici intervine misiunea – misionarismul – societăţii civile.

Alianţa Civică şi-a propus încă de la înfiinţarea sa, în urmă cu zece ani, să se ocupe de educarea atât a populaţiei, cât şi a politicienilor, în spiritul mentalităţilor democratice. A învăţat ea însăşi, înainte a de a face tot ce a făcut, de la realitatea în care s-a mişcat. Mii de ore de întâlniri cu oamenii, în săli de teatru sau în cămine culturale; întâlniri facilitate cetăţenilor cu autorităţile; broşuri, cărţi, articole de ziar, comunicate, petiţii, declaraţii, moţiuni cu adresă directă. Întâlniri cu copiii orfani, cu bătrânii din azile, ajutoare la centrele medico-sociale, consultaţii juridice, interpelări ale parlamentarilor, miniştrilor. Sunt lucruri puţin cunoscute, pentru că au fost făcute fără grija unei recompense, iar presa şi televiziunile nu au găsit în ele subiecte tentante. Dar prin ce a făcut în plan politic nu şi-a mulţumit nici aliaţii, cărora rigorile ei le-au apărut ca un „extremism moral”, nici adversarii, care au văzut în intransigenţa ei inamicul numărul unu al propriilor abuzuri. Independenţa este uneori calea cea mai grea.

Dincolo de această muncă anonimă, necunoscută nici pe departe cât ar fi meritat,  rămâne vizibil un monument incontestabil - Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, aflat în fază avansată de finalizare, după o muncă asiduă, începută în 1993. Va fi terminat în anul viitor, dar deja funcţionează ca muzeu cu zeci de mii de vizitatori, cu simpozioane, cu centrul său de studii, cu volumele sale pătrunse în marile biblioteci ale lumii, cu miile de ore de înregistrări de istorie orală intrate în memoria Institutului Hoover, cu expoziţiile itinerante în alte ţări. Memorialul Sighet a fost luat de la început sub egida Consiliului Europei, a intrat în circuitul itinerariilor culturale europene, este socotit printre primele trei locuri ale memoriei europene (alături de Memorialul Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia) şi totodată este considerat, cel puţin în străinătate, una din realizările majore ale societăţii civile. Nemaivorbind de faptul că, într-o ţară în care de peste un deceniu lucrurile se dizolvă şi cultura este în suferinţă, la Sighet – oraş cu 52 % şomeri – s-a construit ceva.

Din infinitatea de fapte din care s-a plăsmuit Alianţa Civică (ea a fost născută din ele, pentru că de multe ori realitatea îi impunea să intervină acolo unde nu îndrăznea nimeni, ceea ce l-a făcut pe un ziarist să o numească „doctorul fără arginţi”) au mai rămas de notorietate publică şi acelea care au marcat rătăcirea ei prin lumea politică. Asta s-a întâmplat între anii 1991 (când a impulsionat partidele şi asociaţiile civice să formeze Convenţia Democrată) şi 1998 (când a părăsit Convenţia ajunsă la putere şi care nu mai voia să acţioneze coerent). Lecţia înregistrată în acest interval a fost de mai multe ori dureroasă pentru Alianţă. A format întâi un partid care, deşi îi purta numele, la scurt timp s-a îndepărtat de ea şi apoi şi de el însuşi. A susţinut un candidat la preşedinţie, care odată cu preluarea puterii, a ezitat să-i reprezinte ideile, înconjurându-se cu oameni de sens contrar. A susţinut în tot acest timp Convenţia, care, refuzând să gândească în termeni strategici, s-a destrămat practic decum a ajuns la guvernare, pierzându-se în aritmetici algoritmice şi dovedindu-se incapabilă să pună stavilă dezastrului moştenit în 1996.

Ca fenomen general, mulţi dintre demnitarii susţinuţi de Alianţă au uitat în scurt timp de unde au pornit, acomodându-se după ce au ajuns la putere structurilor pe care promiseseră să le demanteleze. În lipsa funcţionării Convenţiei, Alianţa Civică a pierdut legătura cu ei. Lipsa unei gândiri politice de perspectivă a tăiat toate punţile nu numai spre noi, ci spre toată societatea civilă.

Întrebarea care se pune este dacă nu era mai bine, oare, să nu ne fi amestecat deloc în arena politicii, căreia în mod evident i-am schimbat echilibrul fără a reuşi să-i schimbăm regulile? Unde   s-ar fi ajuns, de pildă în 1992, când toate pârghiile erau în mâna FSN-ului, dacă am fi afişat o echidistanţă pedantă? S-ar fi ajuns poate la o situaţie de tip Belarus? Dar dacă în intervalul 1992-1996 am fi lăsat să se destrame CDR? S-ar mai fi ajuns oare la alternanţa democratică, oricum preferabilă – cu tot randamentul ei scăzut – unui nesfârşit regim monocolor? De multe ori Alianţa Civică a contrariat, părând că joacă în acelaşi timp un rol de antrenor şi unul de jucător,  unul de competitor şi totodată de controlor al câmpului politic; impresie falsă, pentru că,  neavând comunicare cu puterea şi refuzând constant „răsplata jertfei patriotice”, asemenea nuanţe deveneau inoperante. Poate că n-am făcut decât să amânăm cu patru ani regimul monopartidic,cu restaurări securistice de azi. Dar oricum goliathul totalitar a fost amânat cu o guvernare.

O altă întrebare este dacă am fi putut face mai mult după 1996, astfel încât noii veniţi la putere să-şi facă datoria şi să-şi respecte angajamentele pentru care i-am susţinut şi garantat. Ne îndoim. Ieşirea noastră din Convenţie, în aprilie 1998, a fost urmarea unui şir de semnale disperate, când politicienii se mutaseră în parlament şi nu mai dădeau prin sediile de partid. Răspunderea rămânea să apese însă asupra noastră, pentru că în partide începuseră zâzaniile şi migraţiile, în parlament bântuia absenteismul, şi numai noi eram cei găsiţi la adresă. În aprilie 1998 am părăsit Convenţia, continuând însă presiunile. “Apelul către clasa politică” de la 1 decembrie 1998 se adresa de astădată întregului spectru politic, amintindu-i pericolul mortal în care este împinsă ţara de politicianismul şi nepăsarea aleşilor. Deşi era momentul solemn al împlinirii a opt decenii de la Unire, Apelul a fost tratat cu indiferenţă. La 21 ianuarie 1999, ”Marşul tăcerii”, menit să apere instituţiile statului de invazia minerilor, a fost trecut şi el sub tăcere. Nu de mai multă atenţie s-au bucurat încercările disperate de a crea o strategie a forţelor care fuseseră cândva în Convenţie, pentru a se pune de acord principiile şi a se curma aritmetica fratricidă a dezbinării electoratului.

Rezultatele, după cum vedem azi, au fost ca şi inexistente. În schimb Alianţa şi-a riscat calitatea de o.n.g., fiind considerată că deţine puterea, în vreme ce ea nici nu ajungea să comunice cu puterea, primind la critici doar răspunsuri arogante. Din inerţie, fosta apartenenţă la Convenţie a costat-o scump: a fost respinsă ca « politică » de la orice subvenţie pentru proiectele civice, fără a beneficia ca partidele de subvenţiile rezultând din legea lor de finanţare. Încât singurele resurse ale Alianţei au rămas cele spirituale, de apostolat.

Nici proiectele mari pe care Alianţa le-a urmărit de-a lungul întregii sale existenţe nu s-au bucurat de un succes pe măsură. Cele două „legi ale adevărului” sunt exemple. Legea nr.41/1994 şi « Legea Ticu » au fost votate cu mari opinteli. Pentru o Televiziune Liberă, Alianţa Civică a făcut încă din 1991 mitinguri, petiţii, moţiuni (ne amintim scrisoarea din 1991 înmânată preşedintelui Mitterand), a câştigat chiar un proces juridic intentat funcţionării ilegale a TVR în 1995-1996. Rezultatul este că după intrarea în legalitate prin alegerea consiliului de administraţie, în 1998, Alianţa Civică a fost practic interzisă să apară la TVR, atât la emisiunile civice, politice, cât şi la cele culturale (pentru un drept la replică, Alianţa Civică trebuie să apeleze la CNA). Rezultatul n-ar fi atât de trist dacă în consiliul de administraţie n-ar fi atâţia oameni valoroşi, dar incapabili să-şi impună principiile pentru care au fost aleşi. TVR nu reuşeşte în general să-şi îndeplinească rolul de pedagog al naţiunii, plătit direct de către contribuabil. Scara de valori culturale pe care o oferă privitorilor favorizează incultura şi dezorientarea. Între frivolitatea divertismentelor şi lipsa de convingere şi atractivitate a emisiunilor de educaţie civică, telespectatorul nu are alegere, preferând-o pe prima. Rezultate la fel de inconsistente a obţinut şi CNSAS, pentru venirea pe lume a căruia Alianţa Civică a luptat şase ani, începând cu primele tatonări pentru „Legea Ticu”, continuând cu susţinerea înverşunată a acesteia, cu strângeri de semnături pentru includerea pe ordinea de zi, în Senat şi apoi în Cameră, cu mese rotunde şi expertize locale şi internaţionale, cu invitarea în România de două ori a doctorului Gauck, iniţiatorul legii germane, în sfârşit cu presiuni civile pentru alegerea Colegiului CNSAS şi pentru includerea în buget înaintea alegerilor. Rezultatul de azi este mai degrabă dezamăgitor, căci sita aplicată candidaţilor la preşedinţie sau parlament a fost rară şi subiectivă, iar noua instituţie a rămas la discreţia arhivelor care trebuiau să predea dosarele. Pentru unele partide care n-au vrut să-şi dea la timp listele de candidaţi verificarea a fost făcută tardiv, ca un test de virginitate inutil. Iar cei care au minţit în declaraţii n-au fost inculpaţi pentru fals în acte publice, exoneraţi ca atâţia contravenienţi de către o justiţie complezentă. Ne întrebăm dacă ineficienţa aleşilor este în România o fatalitate sau un blestem din moment ce se extinde de la oamenii politici chiar şi la reprezentanţii societăţii civile.

Mulţi s-au grăbit, după alegerile din iarnă, să anunţe moartea societăţii civile. O anumită satisfacţie s-a putut citi în vocea acestor casandre pe care, probabil, societatea civilă le deranjase. Convingerea noastră este că societatea civilă trăieşte poate mai intens ca înainte de decepţia zdrobitoare care a cuprins-o la sfârşitul anului trecut. Spre deosebire de cei ce depind de un vot politic sau de un algoritm oarecare, societatea civilă şi Alianţa Civică au independenţa reală de a-şi urmări doar principiile. De aici consecvenţa lor. Un singur exemplu: Alianţa Civică a a făcut obiecţii publice asupra Legii secretului de stat şi de serviciu – atât de contestată azi de toţi - atât în septembrie 1994 (când a fost discutată în Senat), cât şi în 1999 (când a fost impusă în Cameră de coaliţia de la putere), cât şi azi (când a vrut să o finalizeze PDSR-ul).

Cu o opoziţie parlamentară slabă şi neomogenă ca aceea de azi, retragerea din luptă a societăţii civile ar însemna intrarea pentru multă vreme în totalitarism. Iată de ce trebuie să continuăm, să nu ne lăsăm înfrânţi de sărăcia, de dispreţul, de boicotul care ne înconjoară. Chiar înfrânte pentru moment, idealurile rămân neschimbate şi imperative. Părăsirea lor ar echivala cu părăsirea propriilor noastre sacrificii. Un politolog scria de curând că aparenta slăbire a societăţii civile (şi în speţă a Alianţei Civice) provine din suprapunerea ei cu mass-media televizată, care o acoperă prin audienţa sa largă, în spirit de concurenţă. Într-adevăr, astăzi, printr-o polarizare a mass-mediei în jurul grupurilor de interese economice şi politice influente, liderii de opinie trebuie căutaţi mai degrabă pe micul ecran decât printre austerele asociaţii care desfăşoară munca de furnică a redresării societăţii româneşti, a asistării defavorizaţilor şi a refacerii mentalităţilor publice. În mod ideal, în loc de competiţie ar fi necesară o complementare, deoarece marea diversiune asupra societăţii de azi constă în direcţionarea educaţiei spre divertisment şi astfel spre eludarea temelor grave ale existenţei. Iar împreună am găsi forme atractive de educaţie a tinerilor şi i-am putea face într-un mod mai responsabil să înţeleagă realitatea. Aceste gânduri se vor un apel implicit către conştiinţa reprezentanţilor mass-mediei, de spiritul de justiţie şi de răspundere al cărora depinde în bună măsură recursul la principii al întregii societăţi.

Dar apelul nostru se îndreaptă în acelaşi timp către marii intelectuali ai ţării. Cu cât cineva înţelege mai mult, cu atât el este mai responsabil pentru ceea ce înţelege. Ei sunt inteligenţa naţiunii şi spre ei se îndreaptă speranţa găsirii soluţiilor de ieşire din marasm. Felul cum se contestă şi se devoră între ei nu le foloseşte nici lor, şi cu atât mai puţin societăţii. Ar trebui să descopere, în primul rând, ceea ce îi uneşte şi să recunoască faptul că orgoliile care îi dezbină sunt nişte produse de lux într-o lume aflată în pragul disoluţiei. Coborând din elitism în mijlocul problemelor reale ar putea fi nu numai mai utili, ci şi mai respectaţi.

În sfârşit gândul nostru cel mai intens se îndreaptă spre tineri, spre cei de la care aşteptăm soluţiile viitorului, dar pe care va trebui să-i ajutăm să se dezvolte, să supravieţuiască lipsei de şanse din ţară şi să aibă tăria de a rămâne lângă noi. Patriotismul, valoarea, bunăstarea vor trebui să fie teme normale şi nu simple sloganuri electorale. Impunerea lor către clasa politică va trebui realizată prin forţa societăţii civile bazată pe tineri. Prin strategia ei, Alianţa Civică s-a concentrat asupra acestei priorităţi. Să învăţăm din înfrângerile pe care le-am suferit şi din jumătăţile de victorie. Să învăţăm din lecţia ingratitudinii. Să ne ferim de arivişti şi politicianişti, să ne bazăm în viitor exclusiv pe oamenii de caracter, să găsim dezinteresaţii care să continue lupta, ajutându-i pe cei căzuţi în deprimare, obosiţi, decepţionaţi. Să ne întoarcem astfel, fără să ne jenăm de uzura la care au supus-o amicii şi inamicii prin demagogiile lor electorale, la deviza care în urmă cu zece ani era o expresie a solidarităţii şi pe care o definisem ca superlativ al libertăţii: „Nu putem reuşi decât împreună!” Iar reuşita nu trebuie să fie a unui grup, sau partid, sau organizaţie, ci a înseşi definiţiei noastre ca popor european.