DECLARAŢIE DESPRE STAREA COALIŢIEI

Având în vedere că Protocolul de colaborare semnat la 5 februarie 1998, de P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.A.R., P.D., P.S.D.R. şi U.D.M.R. nu a fost în prealabil aprobat în consiliul Convenţiei Democrate (câştigătoarea din noiembrie 1996), Alianţa Civică socoteşte de datoria ei să-şi exprime public rezervele asupra acestei modalităţi ineficiente de rezolvare a crizei guvernamentale:

1. Acceptarea demisiei celor cinci miniştri P.D., demisii însoţite de grave învinuiri aduse primului ministru şi cabinetului anterior, ar fi trebuit să fie precedată de un bilanţ al activităţii demisionarilor, în aşa fel încât să se poată stabili aportul fiecăruia la activitatea guvernului căruia i-a aparţinut şi să se poată determina un raport logic între actul de decizie şi cel de responsabilitate politică, atât la nivel individual, cât şi de partid.

De altfel, din protocol nu rezulta nici cum va funcţiona acest raport (între decizia şi răspunderea politică) la nivelurile la care P.D. nu şi-a retras demnitarii (prefecturi, structuri judeţene şi locale, oficii centrale, precum şi anumiţi secretari de stat).

2. Instituirea celor două comitete ad-hoc (de coordonare politică şi de coordonare parlamentară), mai importante din punct de vedere decizional decât parlamentul şi guvernul, formate din lideri ai unor forţe politice dintre care unele se află la putere iar altele într-o originală semiopoziţie, este o formulă nedemocratică şi plină de ambiguităţi. În virtutea consensului preconizat ca metodă de lucru, asemenea organisme suprapartidice instituie dreptul de veto şi permit astfel blocarea acelor legi esenţiale privind statutul proprietăţii şi accesul la adevăr, fără de care nu pot fi concepute nici reforma economică, nici reforma politică şi nici integrarea în structurile euroatlantice.

Cel mai grav este faptul că, atât din disputele ultimelor luni, cât şi din textul protocolului semnat la 5 februarie 1998, rezultă că partenerii nu se referă la aceeaşi definiţie a noţiunii de reformă, ajungându-se la situaţia absurdă de a se cere accelerarea reformei fără a accepta legile care o fac posibilă.

3. Departe de a salva şi accelera reforma, protocolul semnat la 5februarie 1998 pune punct speranţelor legate de schimbarea de regim votată în noiembrie 1996 şi face ca preţul plătit de către C.D.R. pentru păstrarea coaliţiei să fie nu numai disproporţionat de mare, ci şi inutil. Perspectiva alegerilor anticipate spre care P.D. împinge lucrurile nu este îndepărtată astfel, ci doar amânată, până când creditul Convenţiei Democrate se va fi erodat la toate nivelurile şi în toate structurile, prin cedările repetate la care va fi constrânsă.

4. Atitudinea P.D. de după remanierea guvernamentală din decembrie 1997, ca şi aceea din zilele de după semnarea acestui protocol, nu constituie garanţii ale unei colaborări corecte şi constructive, după cum declaraţiile legate de iminenţa schimbării guvernului abia format nu fac decât să întreţină în mod intenţionat un climat de instabilitate şi confuzie, din care - atât în interior, cât şi în exterior - ţara nu are decât de pierdut.

În aceste condiţii, Alianţa Civică nu consideră protocolul din 5 februarie o soluţie pentru depăşirea crizei, ci doar pentru prelungirea ei, şi-şi exprimă îndoiala că, în lipsa evidentă a bunei credinţe ca bază a relaţiei dintre parteneri, actuala coaliţie va putea să guverneze în continuare. Iar dacă oamenii politici nu vor găsi în ei înşişi curajul, priceperea şi responsabilitatea pentru gestionarea ţării, celor care i-au ales trebuie să li se dea posibilitatea de a alege din nou.

Pe parcursul acestei dramatice numărători inverse, Alianţa Civică îşi va spune în continuare, cu loialitate, părerea, singurul său scop fiind păstrarea speranţei în reformă şi adevăr, în convingerea că fiecare zi pierdută pentru reformă se scade din destinul României.

Bucureşti, 9 februarie 1998